vineri, 2 iulie 2010

Ziua de azi este o zi speciala...

Nu stiu cine este autorul textului, dar mie mi-a placut foarte mult.


"Acum douazeci de ani lucram ca si taximetrist ca sa ma intretin. Intr-o noapte cand am ajuns la o comanda, la 2:30 AM , cladirea era acoperita in intuneric, doar cu exceptia unei singure lumini la o fereastra de la parter...
In asemenea circumstante, multi taximetristi ar claxona o data sau de doua ori, ar astepta un minut si apoi ar pleca. Dar am vazut prea multi oameni care depindeau de taxi ca fiind singurul lor mod de transport.
Daca nu mi se parea un pericol, intotdeauna mergeam la usa .
Deci am mers si-am batut la usa . -" Doar un minut" raspunse o voce firava, a unei persoane mai in varsta.
Auzeam ceva fiind tras de-a lungul pardoselii.
Dupa o pauza lunga, usa s-a deschis. O femeie mica de statura, in jur de vreo 80 de ani statea in fata mea.
Purta o rochie colorata si o palarie mare cu un material de catifea prins pe ea,ca si o femeie dintr-un film din anii'40.
Langa ea era o valiza mica de nailon. Apartamentul arata ca si cum nimeni n-ar mai fi locuit acolo de ani de zile. Tot mobilierul era acoperit cu cearsafuri.
Nu gaseai nici un ceas pe pereti, nici bibelori sau alte lucruri pe rafturi.
Intr-un colt era un panou plin cu poze peste care era pus un suport de sticla.
-"Ati putea sa imi duceti bagajul pana la masina?"zise ea.
Am dus valiza la masina si apoi m-am intors sa sa o ajut pe femeie. Ea m-a luat de brat si am mers incet spre masina. A continuat sa-mi multumeasca pentru amabilitatea mea.
-"Nu e mare lucru" I-am zis eu. " Doar incerc sa-mi tratez pasagerii in felul in care as vrea ca mama mea sa fie tratata"
" Oh, sunteti un baiat asa de bun!" zise ea.
Cand am intrat in masina, mi-a dat o adresa, si apoi m-a intrebat: -" Ai putea sa conduci prin centrul orasului?"
-"Nu este calea cea mai scurta" am raspuns eu rapid.
-" Oh, nu conteza" spuse ea. -" Nu ma grabesc. Eu acum merg spre azil...".
M-am uitat in oglinda retrovizoare. Ochii ei erau scanteitori. .. -"Nu mi-a mai ramas nimeni din familie..." a continuat ea-"Doctorul spune ca nu mai am mult timp..." In tacere am cautat ceasul de taxare si l-am oprit. -"Pe ce ruta ati vrea sa merg?" am intrebat.
Pentru urmatoarele doua ore am condus prin oras.
Mi-a aratat cladirea unde odata ea lucrase ca si operator pe lift.
Am condus prin cartierul unde ea si sotul ei au locuit cand erau proaspat casatoriti. M-a dus in fata unui magazin cu mobila care odata fusese o sala de bal unde obisnuia sa mearga la dans pe vremea cand era fata. Cateodata ma ruga sa opresc in fata unor
cladiri sau colturi de strada si sa stau cu ea acolo in intuneric, contempland in tacere.
Cum prima aluzie de soare sa aratat pe orizont, mi-a spus dintr-odata:
-"Sunt obosita... Hai sa mergem."
Am condus in tacere spre adresa pe care mi-o daduse.
Era o cladire ieftina, ca si o casa mica , cu un drum de parcare care trecea pe sub o portita. Doi oameni au venit spre taxi cum am si ajuns acolo. Erau atenti si concentrati aspura fiecarei miscari pe care o facea femeia. Am deschis portbagajul si am dus micuta valiza pana la usa . Femeia fusese deja asezata intr-un scaun cu rotile.
-"Cat va datorez?" a intrebat ea, in timp ce-si cauta portmoneul.
-"Nimic" am zis eu.
-"Dar trebuie si tu sa te intretii."
-"Nu va faceti griji...sunt si alti pasageri" am raspuns eu. Aproape fara sa ma gandesc m-am aplecat si i-am dat o imbratisare. Ea m-a strans cu putere..
-"Ai facut unei femei in varsta un mic moment de bucurie" spuse ea. -"Multumesc. "
I-am strans mana si apoi am plecat in lumina diminetii.
In spatele meu, o usa se inchisese... Era ca si sunetul de incheiere a unei vieti... Nu am mai luat alti pasageri in tura aceea de lucru.
Am condus pierdut in ganduri... Pentru restul zile de-abia puteam vorbi.
Ce ar fi fost daca femeia aceea ar fi dat peste un taximetrist manios sau unul care ar fi fost nerabdator sa-si termine tura?...
Ce-ar fi fost daca as fi refuzat sa iau comanda, sau doar sa claxonez o data si apoi sa plec?..
Uitandu-ma in urma nu cred ca am facut ceva mai important in intreaga mea viata.
Suntem conditionati sa credem ca vietile noastre se invart in jurul unor momente marete. Dar adesea aceste momente marete ne iau prin surprindere - frumos impachetate in ceea ce altii ar considera ceva putin, ceva neinsemnat.
OAMENII S-AR PUTEA SA NU-SI AMINTEASCA EXACT CEEA CE AI FACUT SAU CEEA CE AI SPUS, DAR INTOTDEAUNA ISI VOR AMINTI CUM I-AI FACUT SA SE SIMTA!!!
Viata aceasta s-ar putea sa nu fie petrecerea pe care o speram, dar cat timp suntem aici putem de asemenea sa dansam.
In fiecare dimineata cand imi deschid ochii, imi spun:
"Ziua de azi este o zi speciala!"

Amintiti-va asta, prietenii mei: nu ne mai putem intoarce niciodata inapoi, acesta e singurul Show pe care il jucam.
Trateaza oamenii in felul in care ai vrea TU sa fii tratat .

3 comentarii:

  1. am citit cu mare atentie intamplarea, un sentiment de bucurie ma cuprins vazand ca inca sunt oameni cu rabdare, oameni care inca mai traiesc si pentru cei din jur.
    Am patit si eu ceva similar, tot cu o femeie in varsta, acum 4 ani....cand,dupa o perioada lunga de timp in care nu am trecut pe la parintii mei ,intr-un weekand m-am decis sa merg sa-i vizitez.A fost un sfarsit de saptamana remarcabil, ca atunci cand eram mici, fara sa te gandesti la ziua de maine, fara sa te gandesti ca vine ora mesei si trebuie sa-ti gatesti de unul singur...o relaxare totala. din pacate a trecut destul de repede, ca orice clipa frumoasa...Ce a fost mai ciudat in acele zile ma pus pe ganduri mult timp de atunci. Duminica seara am luat microbuzul spre casa, intamplarea a facut ca acel microbuz sa fie cursa de Iasi - Constanta....era pentru prima data cand am luat acel microbuz ,obisnuiam sa merg cu cel de pe ruta Tulcea - Constanta, dupa aproximativ 50 de minute am ajuns in Constanta...ca de obicei ii lasam pe toti sa coboare pentru ca nu mi placea aglomeriatia si apoi ieseam linistit, dar pana sa ies o batranica impreuna cu nepotelul de 9 ani il intreaba daca cumva aici este localitatea unde trebuia sa ajunga, localitate care se afle la o distanta de 80 de km, dar pentru a ajunge la ea trebuia sa coboare acolo unde am urcat eu si astepta un alt microbuz. Mi-am dat seama ca nu a stiut unde sa coboare si am stat sa vad ce se intampla 'pentru ca era si o ora tarziue si microbuzul respectiv era ultima cursa din acea zi... Era vizibila teama si grija pe care o avea pentru nepotelul ei, intrebandu-se tot timpul"ce ma fac".Nimeni nu reactiona in nici un fel, indiferenta totala ..m-am decis sa intervin in a o ajuta ,mi a fost dificil, eram constient ca s-au intamplat foarte multe lucruru neplacute cu oameni aflati in situatii similare si probabil era constienta de asta...m-am prezentat , i-am explicat ca ma aflam in acelas microbuz cu dansa si stiu despre ce e vorba, intamplarea a fost sa am o fotograie cu fratele meu care e politist, aratandui-o am capatat cat de cat increderea apoi o femeie care a auzit cele intamplate a incurajato si am reusit sa o conving sa vina impreuna cu nepotul sa inopteze acasa la mine.....odata ajunsi acasa i-am oferit o camera in care sa se odihneasca, pe capil l-am pus la un joc pe calculator si m-a uimit ca atunci l-am vazut pentru prima data zambind....in acele momente am simtit ceva ce nu am simtit niciodata...nici acum nu pot descrie acel sentiment, probabil asa ne vom simti fiecare dintre noi atunci cand facem un bine, cand pur si simplu prezenta noastra e atat de importanta in cat poate salva vieti...ma intreab la fel ca si taximetristul acela, daca era cumva altcineva care avea ganduri neobisnuite,sau daca luam un alt microbuz...ce se intampla cu biata femeie care venea tocmai de la Iasi si se ducea in vizita la fica ei...a doua zi dimineata trebuia sa fiu la servici fapt ce nu m-a imieadicat sa-i duc la microbuz, le-am dat numarul meu sa ma sune cand ajung acasa. Seara primesc un telefon, era de la mama copilului care nu stia cum sa mi multumeasca pentru ajutorul oferit...fiecare dintre noi daca dam de-o pare orgoliul si incercam sa fim mai buni ii vom face si pealtii mai buni...si usor usor poate devenim o liume mai blanda....daca incerca dar se pare ca multora,orbiti de mirajul banilor sau de orgoliu nu vrem...asa ca domnul taximetrist are dreptate "Trateaza oamenii in felul in care ai vrea TU sa fii tratat "

    marian(nete_20)

    RăspundețiȘtergere
  2. multumesc ca ai avut rabdare sa-ti impartasesti intamplarea cu noi...ai facut un gest foarte rar si foarte frumos ... si eu ma bucur ca mai exista astfel de oameni care nu se gandesc numai la ei si la cum sa-i calce pe altii in picioare ... ( ai grija de tine :* )

    RăspundețiȘtergere